INTRO
Nu am fost niciodată mulţumit de înfăţişarea mea. Ce-i drept nu ies cu nimic din tiparul unui om sedentar, poate doar că încă abdomenul nu mi s-a revărsat peste curea. Însă, am căutat mereu să fac ceva care să nu mă claseze printre cei care stau tot timpul pe scaun la serviciu sau la televizor.
Mi-a plăcut, ce-i drept, să fiu deasupra multora, fizic, intelectual, material etc. Nu pot să zic că am ajuns unde mi-am propus. Acum sunt grafician, stau undeva cu chirie şi nu pot să zic că am bani... Am muncit din greu pentru calculatorul pe care acum redactez acest text.
Mai demult, pe la 14 – 15 ani, înarmat cu o carte de culturism, unde se prezentau pe scurt exerciţii, m-am apucat de treabă. Am improvizat un amărât de helcometru, dar entuziasmul meu s-a dus repede.
Mai târziu, la 20 de ani, am hotărât să fac ceva. Mi-am confecţionat un helcometru profesional, cu greutăţi din ciment, un aparat pentru piept, la care bara în secţiune pătratică avea ataşate la capete două cuburi din ciment, două gantere cu discuri pătratice din ciment, o halteră mare pentru îndreptări, tot cu greutăţi din ciment, şi un aparat abdominal dintr-o ţeavă îndoită. Am făcut ceva exerciţii timp de un an, dintre care primele trei luni mai susţinut, timp în care am crescut cu 5 – 7 kg. A urmat apoi o perioadă de repaus.
În mai 2001, am hotărât să mă duc la o sală. Prima dată a fost foarte nasol. Mi-am luat un coleg, căci altfel nu aveam tupeu, şi am intrat în sală. Tot ce puteam face era să repet ce făcusem la mine acasă şi să copiez de la ceilalţi. Ţin minte că atunci mi-a căzut bara de la helcometru în cap. Voiam să demonstrez tuturor, dar mai ales mie, că pot face exerciţii şi repetări multe, cu greutăţi mari.
Am fost de două ori şi am făcut o febră intensă. Nici să dorm nu puteam. Braţele mi se umflaseră şi mă dureau sfâşietor. Au trecut câteva zile până când mi-a trecut. Din păcate, ca şi mine păţesc mulţi. Se antrenează intens prima dată, din cauză că îi văd pe ceilalţi că se antrenează dur, fiindcă vor să demonstreze că nu sunt mai prejos şi deoarece nu simt pe moment febra musculară aşa de intens. Majoritatea dintre ei renunţă. Se hotărăsc că acest sport nu este pentru ei şi încep să urască (poate e prea mult spus!) sala. Apoi îşi dau cu părerea despre cei ce se antrenează că sunt aşa şi pe dincolo! Răspunzători pentru succesul sau eşecul nostru suntem noi înşine, nu ceilalţi. A da vina pe alţii pentru orice nereuşită este o scuză mizerabilă!
N-am mai fost până în iulie, când, un amic m-a convins să merg la sală. A fost o perioadă bună. Apoi, iar m-am lăsat. A fost o perioadă mai dificilă pentru mine, deoarece terminasem Facultatea de Geologie şi Geofizică şi nu aveam serviciu şi nici bani (scuze, scuze...).
În fine, în noiembrie 2002 m-am apucat din nou de tras de fiare. Mi-a mers bine, iar în septembrie anul acesta am făcut o pauză. La începutul lui octombrie am început din nou, anemic, antrenamentul. Vreau să spun că discurile cu care făceam singur în august, acum mi se păreau grele.
Majoritatea gândim despre un culturist că se dopează, că este impotent, că este nu mai ştiu cum. Asta doar că ne simţim atât de mici şi de ridicoli în faţa perfecţiunii sale! Aşa, bunăoară, în 2001, eram, împreună cu un văr de-al meu, în autobuzul 601. De la o staţie (nu contează care!), văd că se urcă un tip masiv, împreună cu o gagică mai mult decât aş putea avea eu vreodată. L-am recunoscut: era Virgil Buruiană (Dumnezeu să-l odihnească în pace!) cu prietena sa. S-au urcat, ceilalţi le-au făcut loc, dar, tot drumul se uitau nedumeriţi la el: „Cum a putut să crească atât?!“, „Mamă, ce gagică bună are!“ etc. Nu am avut curaj să intru în vorbă cu el, dar i-am zis vărului meu „Uite-l pe marele Virgil Buruiană!“, la care văru-miu a gângurit ceva...
Desigur, tot autobuzul acela habar n-avea că, pentru a ajunge acolo, marele Virgil Buruiană a muncit. Cât ei şedeau întinşi în pat şi-şi văitau şalele, el ştia că urmează tracţiuni la helcometru cu 100 de kilograme, că apoi face piept cu 250 de kilograme şi aşa mai departe.
Pentru aceia care vor să se ducă la sală şi stau pe gânduri, cât şi pentru cei care se duc şi vor să afle mai multe, scriu această secţiune dedicată culturismului.
Odată ajuns în sală, ai două perspective: fie începi o luptă dură cu tine însuţi, pentru sculptarea propriului fizic, fie faci stânga-mprejur şi te duci acasă, „încântat“ de faptul că ai văzut o sală de forţă.